Romania nu este datoare, ci Romaniei ii sut datoare 16 tari

România este condusă in mod voit către dezastru, iată dovada!

Scăderea salariilor angajaţilor la stat cu 25% a adus la buget o economie de aproximativ 1,7 miliarde de euro. Dacă s-ar fi aplicat şi tăierea pensiilor cu 15%, aceasta ar fi urcat la 2,7 miliarde de euro. Dar toate aceste probleme şi-ar găsi rezolvarea dacă România ar putea, printr-o minune, să-şi recupereze datoriile economice istorice, pe care alte state le au faţă de ţara noastră: 21 de miliarde de euro!

Spre jumătatea lui 2010, Radu Golban, economist român stabilit în Elveţia, a descoperit un lucru pe cât de incredibil, pe atât de acoperit de “rugina” istoriei: în urma unui acord încheiat în 1935 şi continuat printr-un tratat datând din martie 1939, Germania ar avea de restituit României o datorie care, la ora actuală, s-ar cifra la aproape 19 miliarde de euro.

Pe scurt, Golban a găsit dovezi care atestă faptul că, în conformitate cu clauzele Acordului pentru “reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României” din 1935 şi ale Tratatului economic germano-român din martie 1939, Germania nu şi-a onorat obligaţiile din acele înţelegeri, acumulând o datorie către România cifrată la 1,126 de miliarde de mărci imperiale, adică aproximativ 3,717 miliarde de euro, la nivelul anului 1944. Adunând dobânda aferentă celor 66 de ani trecuţi de atunci, cei doi economişti au avansat suma de 18,88 de miliarde de euro pe care Germania le-ar avea de plătit României, la ora actuală.

Problema a fost ridicată şi în Parlamentul german, în 16 august 2010, de către parlamentara Ulla Jepke. Răspunsul Ministerului de Finanţe al Germaniei a venit neaşteptat de prompt, în aceeaşi zi cu a interpelării din Bundestag.

Nemţii nici nu vor să audă de datorie

Adolf Hitler (1889 - 1945), liderul Germaniei naziste, apare din nou în prim-plan, cu ocazia diferendului financiar dintre București și BerlinOficialii germani susţin că prin prevederile Tratatului de Pace de la Paris, din 1947, ce a urmat încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, România a renunţat la orice pretenţie materială faţă de Germania. Atâta doar că explicaţia autorităţilor germane conţine o mică, dar esenţială eroare: tratatul invocat se referă la renunţarea la orice pretenţii, exceptând cele rezultate din contracte şi alte obligaţii dinainte de 1 septembrie 1939, data izbucnirii marelui conflict, deci nu se aplică şi în cazul tratatului din martie 1939, invocat de economistul român.

Din păcate, tocmai autorităţile române, care ar trebui să fie primele interesate în a face lumină în acest caz, au rămas inerte, chiar şi după aproape patru luni de la dezvăluirile făcute de Radu Golban.

O comisie fantomă se ocupă de asemenea cazuri

Conform Legii nr. 29 din 1994, completată prin Hotărârea de Guvern nr.732 din 21 octombrie 1994, organismul care ar trebui să se ocupe de recuperarea tuturor acestor datorii e Comisia Interdepartamentală pentru Avizarea Modalităţilor de Încasare a Creanţelor României. Din aceasta fac parte reprezentanţi din patru ministere: Finanţe, Comerţ, Afaceri Externe şi Interne. Lor li se adaugă cei ai Băncii Naţionale. Din păcate, până la ora actuală, deşi comisia ar trebui să elaboreze semestrial rapoarte de activitate, ele lipsesc cu desăvârşire. Conform articolului 5 al HG 732, comisia “analizează ofertele şi stabileşte agenţii economici participanţi la derularea operaţiunilor de recuperare a creanţelor României”.

Conform articolului 2 al aceluiaşi act normativ, “creanţele pot fi recuperate în devize convertibile, prin livrări de mărfuri, prestări de servicii, cesionare de creanţe, precum şi prin investiţii în ţara debitoare”.

Alte 15 state rău-platnice

România ar mai avea de recuperat, în afara datoriei Germaniei, creanţe externe în valoare de aproximativ 2,5 miliarde de dolari, adică 1,8 miliarde de euro. Datoriile provin în urma operaţiunilor de export şi cooperare economică derulate înainte de 1989.

Alte 15 state, majoritatea din Africa şi din Asia, se regăsesc pe lista datornicilor faţă de România. Derulate în cadrul oferit la vremea respectivă de sistemul de cooperare comunist ori de interesele statului român “patronat” de Nicolae Ceauşescu, operaţiunile economice au fost stopate de prăbuşirea regimului ceauşist. Dar datoriile acelor state faţă de ţara noastră au rămas. Astfel, conform unui raport al Ministerului de Finanţe din decembrie 2006, pe lista datornicilor se regăsesc 15 state. Pentru o parte dintre acestea au fost negociaţi deja termenii de restituire a datoriei, cum e cazul Irakului, care ar trebui să plătească aproape un miliard de dolari (702 milioane de euro), până la 31 martie 2028, conform acordului semnat între cele două ţări la 18 august 2005.

Mongolia şi Cuba, datoare în ruble

O altă categorie de datornici o reprezintă Mongolia şi Cuba, care trebuie să ne înapoieze în total aproape 1,1 miliarde de ruble transferabile. Cum rubla transferabilă - ce se folosea în cadrul schimburilor economice între ţările comuniste - era egală cu un dolar, putem socoti aceeaşi sumă şi în dolari.

Prin urmare, totalul acestor datorii se ridică la aproximativ 2,5 miliarde de dolari, adică 1,8 miliarde de euro, la cursul de azi.

Cu banii aceştia, am scăpa de FMI

Din calculele realizate de analiştii economici, România va fi nevoită să se împrumute circa 13 miliarde de euro până la sfârşitul anului, pentru a acoperi creditele mai vechi. Doar de la începutul anului şi până la finalul lunii august, statul s-a împrumutat de la bănci şi de la diverse organisme financiare internaţionale, printre care şi FMI, circa 8 miliarde de euro. Astfel încât cele 21 de miliarde de euro pe care avem să le luăm de la diverse ţări ar acoperi atât datoriile de anul acesta, cât şi necesarul de bani până la sfârşitul lui 2010.

Cioroianu afirmă că recuperarea împrumuturilor durează mult

Deşi a declarat că nu cunoaşte detaliile concrete ale activităţii de recuperare a creanţelor României, fostul ministru de externe Adrian Cioroianu afirmă că această acţiune este destul de anevoioasă. “O problemă ar fi termenele destul de lungi pentru negocieri. Acestea nu se rezolvă de la o zi la alta sau de la o lună la alta. Din câte ştiu, există firme specializate care intermediază şi cumpără aceste creanţe. De obicei, se recuperează cam o treime din valoarea lor”, a susţinut Cioroianu.

Nicolae Bud «Există comisii specializate în negocierea rambursărilor»

Deputatul Nicolae Bud spune că datoriile pe care anumite state le au faţă de România nu pot fi recuperate decât în condiţiile respectării dreptului internaţional în domeniu. “Practica spune că se constituie comisii de analiză din partea ambelor state, care au drept scop rezolvarea problemelor existente. Ştiu că România are de primit mulţi bani, chiar dinainte de 1990, de la state cărora le-a vândut arme sau alimente. Unele ţări pot nega existenţa datoriilor către România, şi atunci se va ajunge în instanţele internaţionale care hotărăsc cine are dreptate”, a precizat Bud, care este membru în Comisia de Buget-Finanţe a Camerei Deputaţilor.

Articol preluat de pe Surse.org

Noam Chomsky: Zece strategii de manipulare

Cele 10 strategii de manipulare a maselor:
Lingvistul nord-american Noam Chomsky a stabilit lista celor ’’Zece strategii de Manipulare” prin mediile de informare în masă. Evreu şi de sensibilitate anarhistă, semnase o petiţie pentru a apăra libertatea de exprimare a lui Robert Faurisson. Pentru Chomsky, ’’libertatea de exprimare este mai importantă decât orice versiune a faptelor susţinută de ordinea stabilită, oricare ar fi raportul pe care aceasta îl întreţine cu adevărul faptelor în sine.” Chomsky evocă diferitele tehnici de manipulare şi, în primul rând, strategia diversiunii.
Strategia diversiunii consistă în deturnarea atenţiei publicului de la problemele importante şi de la schimbările hotărâte de elitele politice şi economice, printr-un potop continuu de distracţii şi de informaţii neînsemnate. Chomsky analizează diferitele tehnici de spălare a creierului, pe care o îndură poporul nostru.
Zece strategii de manipulare a poporului nostru:
1. A distrage în permanenţă atenţia publicului,
- departe de adevăratele probleme sociale, captivată de subiecte fără importanţă adevarată. A ţine mereu publicul ocupat, ocupat, ocupat, fără nici “un timp pentru gândire” scrie Chomsky.

2. A cauza probleme şi apoi, a oferi soluţii
Aceasta metodă se mai numeşte şi ’’ problema – reacţie – soluţie” La început, se creeaza problema, sau „situaţia”, prevăzută pentru a suscita o anume reacţie a publicului, pentru ca tocmai acesta să ceară măsurile mai dinainte stabilite pentru a fi acceptate. De exemplu: dezvoltarea intenţionată a violentei urbane sau organizarea de atentate sângeroase, pretinse antisemite, pentru ca publicul să ceara legi represive, în detrimentrul libertăţii.

3. Strategia „în degradeu”
Pentru ca publicul să accepte o măsură inacceptabilă, este de ajuns să fie aplicată în mod progresiv, în ’’degradeu”, pe o durată de zece ani.În acest fel, au fost impuse condiţii sociale şi economice absolut noi din 1980 pâna în 1990. Şomaj masiv, imigraţie – invazie, precaritate, flexibilitate, delocalizări, salarii care nu mai asigură un venit decent, iata schimbările care ar fi provocat o revoluţie dacă ar fi fost aplicate în mod brutal.

4. Strategia acţiunii cu date diferite
O altă manieră de a obliga publicul să accepte o hotărâre nepopulară este de a o prezenta ca “dureroasă, dar necesară’’, obţinând acordul publicului în prezent, pentru aplicarea în viitor. Este mult mai uşoară acceptarea unui sacrificiu viitor decât al unuia apropiat. În primul rând, pentru că efortul nu trebuie făcut imediat, apoi, pentru că publicul are mereu tendinţa de a nădăjdui ’’totul va merge mai bine mâine” şi că sacrificiul cerut va putea fi evitat. În fine, această manieră lasă publicului timp pentru a se obişnui cu ideea schimbării, pe care o va accepta cu resemnare la momentul venit. Exemplu recent: trecerea la Euro şi pierderea suveranităţii monetare şi economice, acceptate de ţările europene între 1992 – 1995 şi aplicate în 2002.

5. A se adresa publicului ca unor copii mici
Cea mai mare parte a publicităţilor destinate marelui public folosesc discursuri, argumente, personaje şi un ton absolut copilăreşti, aproape debile, ca şi cum spectatorul ar fi un copil mic sau un handicapat mental. De ce oare ? ’’de 12 ani.” Dacă ne adresăm unei persoane ca şi cum ar avea 12 ani, atunci aceasta, prin sugestibilitate şi cu o oarecare probabilitate, va avea un răspuns sau o reacţie tot atât de lipsita de simţ critic ca a unui copil de 12 ani” analizează Chomsky.

6. A face apel mai mult la partea emoţională decât la gândire
Este o tehnică clasică pentru a opri analiza raţionala şi, deci, simţul critic al oamenilor. Ïn plus, folosirea emoţionalului deschide accesul la subconştient, pentru implantarea unor anumite idei, dorinţe, spaime, pulsiuni sau comportamente.

7. Menţinerea poporului în neştiinţă şi prostie
A face în aşa fel ca poporul să nu înţeleagă tehnologiile şi metodele folosite pentru controlarea şi robirea lui. Calitatea educaţiei dată claselor inferioare trebuie să fie cât mai slabă, încât prăpastia de neştiinţă, care separă clasele de jos de cele de sus să fie şi să rămână de neînţeles de cele dintâi.

8. A încuraja publicul să se complacă în mediocritate
A încuraja publicul să creada că e ”bine” să fii prost, vulgar şi incult. A-l îndopa cu seriale americane şi emisiuni de tele-realitate, nişte dobitocenii monstruoase.

9. A înlocui revolta cu învinovăţirea
A face omul să creadă că numai el singur este vinovat de propria-i nenorocire, din cauza unei inteligenţe insuficiente, sau a capacităţilor şi eforturilor necorespunzatoare. Astfel, în loc să se ridice împotriva sistemului, individul se subestimează şi se învinovăţeşte, ceea ce crează o stare depresivă, având ca efect abţinerea de la acţiune. Şi, fără acţiune, nu există revoluţie !

10. A cunoaşte oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi

Ïn ultimii 50 de ani, progresele fulgerătoare ale ştiinţei au săpat o prăpastie crescândă între cunoştinţele publicului şi acelea deţinute şi folosite de elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurobiologiei şi psihologiei aplicate, ”sistemul” a ajuns la cunoaşterea avansată a făpturii omeneşti, fizic şi psihic. Sistemul cunoaşte individul mediu mai bine decât el însuşi Aceasta înseamnă că, în majoritea cazurilor, sistemul deţine un control mai mare şi o putere mai importantă asupra oamenilor decât ei înşişi.

Preluat de pe: www.singurafelina.weblog.ro

Future by design ! Cum poate arăta viitorul

Terapia prin muzică tămăduitoare

Sunetele au asupra noastră o putere de care, de multe ori, nici nu suntem conştienţi. Trăim într-o mare de sunete, prea adesea asurzitoare, stridente, stresante, patogene. Dar există şi sunete care, alese cu grijă, ascultate cu atenţie sau „emise” sub o supraveghere pricepută, au însuşirea miraculoasă de a face bine. De aici, s-a născut o veche artă/ştiinţă – cea a alinării suferinţelor prin muzică. Mult timp practicată de om, apoi în mare măsură uitată, azi redescoperită, dar niciodată dispărută, terapia prin muzică a devenit azi un captivant subiect de studiu în domeniul sănătăţii minţii şi a corpului, fiind investigată cu mijloace tehnologice performante, în speranţa desluşirii felului misterios în care muzica acţionează asupra noastră.

Ce este, aşadar, această terapie, atrăgătoare pentru mulţi, dar încă puţin răspândită, şi care are limitele şi indicaţiile ei specifice?

O definiţie destul de seacă o descrie ca pe un proces interpersonal în cadrul căruia un terapeut cu pregătire specială utilizează muzica pentru a-şi ajuta pacienţii să-şi menţină ori să-şi îmbunăţească starea de sănătate.

Deşi există un volum vast de cercetări asupra acestui gen de terapie (muzicoterapie sau meloterapie, cum mai este numită), ea este destul de puţin folosită, cel puţin în societatea occidentală. Cultura în care trăim - caracterizată prin viteză şi eficienţă - ne-a obişnuit să pretindem rezultate rapide, obţinute cu minimum de efort. Aşa că preferăm să luăm medicamente, uşor de procurat şi administrat, în locul participării la un asemenea proces interpersonal care presupune implicare îndelungată şi deschidere din partea noastră. Drept care, terapia prin muzică pare să fi pierdut teren în vremurile moderne.

Ea a fost, totuşi, folosită vreme îndelungată, în culturi dintre cele mai diverse. Pe vremea când toate leacurile - nu doar muzica - acţionau mai lent, iar oamenii erau mai răbdători şi, înţelegând importanţa timpului în procesul de vindecare, aveau aşteptări de alt gen de la orice fel de tratament, muzica era folosită dreet unul dintre aceste tratamente cu acţiune lentă, subtilă, dar eficace, deşi neexplicată. Iată 5 exemple care, chiar dacă nu sunt toate documentabile istoric, arată, în orice caz, că oamenii credeau în puterea vindecătoare a muzicii, de vreme ce îşi consemnau ideile în acestă privinţă:
Istorisirea biblică despre regele Saul şi David (personaje care, conform tradiţiei, ar fi trăit în urmă cu aproximativ 3.000 de ani) cuprinde şi o relatare depre puterea vindecătoare pe care muzica o avea asupra regelui Saul: "Iar când duhul cel trimis de Dumnezeu era peste Saul, David, luând harpa, cânta şi lui Saul îi era mai uşor şi mai bine şi duhul cel rău se depărta de el. (Regi I; 16; 23)
Muzica indiană clasică aparţinând genului numit raga este considerată, în tradiţia vedică, drept un mijloc de tămăduire, prin faptul că undele sonore ar influenţa funcţionarea sistemului nervos uman.
Învăţatul islamic al-Farabi (872-950), cunoscut în Europa sub numele latinizat de Alpharabius, s-a aplecat şi el asupra acestui domeniu de studiu; el însuşi muzician, dar şi om de ştiinţă şi filosof, el a comentat, într-una dintre scrierile sale, efectele terapeutice ale muzicii asupra sufletului.
Robert Burton (1577 -1640), un savant englez cu proocupări în domeniul psihologiei, autor al unui monumental tratat numit Anatomia melancoliei , menţionează şi el muzica şi dansul drept metode de a trata diverse afecţiunile psihice, în special ceea ce numea el melancolie (după cunoştinţele medicale ale vremii), o stare care corespundea, probabil, celei denumite azi depresie.
În 1737, regina Spaniei, Elisabetta Farnese, încredinţată, ca şi medicul ei, Giuseppe Cervi, că muzica poate vindeca anumite afecţiuni ale sufletului, l-a chemat la curte pe cel mai vestit cântăreţ al acelor vremuri (şi unul dintre cei mai mai mari cântăreţi de operă ai tuturor timpurilor), Farinelli, un celebru castrato, înzestrat cu o voce extraordinară. (Conform unei practici care a atins apogeul în Italia, în secolul al XVIII-lea, unii băieţi cu voci foarte frumoase erau castraţi în copilărie, pentru a împiedica schimbarea vocii la pubertate, sub influenţa hormonilor masculini; aceşti cântăreţi aveau voci înalte, cu un timbru asemănător celui feminin, iar dintre ei se recrutau cei mai vestiţi interpreţi ai operelor baroce. Farinelli - pe numele săi adevărat Carlo Maria Broschi - , de origine italiană, a fost cel mai faimos dintre aceşti castrati). Misiunea lui Farinelli la curtea Spaniei a fost aceea de a cânta pentru regele Filip al V-lea, care suferea de o depresie gravă. Renunţând pentru totdeauna la reprezentaţiile în public, abandonându-şi cariera strălucită care îl dusese pe marile scene ale Europei, Farinelli a devenit muzicianul curţii regale a Spaniei. În această calitate, a organizat concerte nocturne şi spectacole de operă, reînnoind cultura muzicală în Spania şi aducând, se pare, multă alinare regelui, prin concertele private pe care i le oferea. O legendă spune că el ar fi cântat, timp de 10 ani, până la moartea lui Filip al V-lea, seară de seară, aceleaşi patru (sau şase, după alte surse) bucăţi muzicale, cântecele preferate ale regelui. (Unul dintre ele îl puteţi asculta în înregistrarea de mai jos, în interpretarea contra-tenorului Andreas Scholl)
Terapie pentru trup şi suflet

Din toate aceste date, reiese că terapia prin muzică şi-ar găsi principala utilizare în afecţiunile de ordin psihic. Totuşi, dacă ţinem seama de legătura indisolubilă dintre psihic şi trup (legătură de care medicina occidentală adesea nu prea ţine seama, din păcate), efectele unei terapii muzicale bine conduse s-ar putea putea prelungi şi amplifica dincolo de combaterea depresiei şi a stărilor de melancolie sau de agitaţie.
De altfel, cercetări recente au evidenţiat importanţa meloterapiei în tratamentul unor afecţiuni organice grave, precum accidentele vasculare cerebrale (AVC) Pe de o parte, utilizarea muzicii sprijină tratamentul medicamentos, crescându-i eficienţa, fapt atribuit de cercetători faptului că muzica stimulează emoţiile pozitive şi întăreşte motivaţia pacienţilor de a particpa la exerciţiile de recuperare pentru recăpătarea mobilităţii; muzica reduce intensitatea stărilor de oboseală, anxietate şi proastă dispoziţie, iar în cazul în care se practică sub forma unor sesiuni terapeutice în grup, stimulează interacţiunile sociale, cu consecinţe benefice asupra moralului pacienţilor.

Pe de altă parte, implicarea directă (a "face" tu însuţi muzica, în loc de a o asculta) are de asemenea efecte pozitive, surprinzător de puternice. A cânta este, în sine, o metodă de recuperare extrem de utilă în cazul unui AVC: specialiştii de la Facultatea de Medicină a Universităţii Harvard, SUA, au dezvoltat această metodă neconvenţională, dar eficace, de tratament, bazată pe capacitatea creierului de a se reconfigura după un eveniment major care i-a afectat funcţionarea.

Utilizarea muzicii ca tratament - cel puţin adjuvant - în cazul AVC este un câmp de cercetare în care s-au obţinut deja rezultate promiţătoare, bine documentate, astfel încât e probabil ca aceste metode să câştige teren în anii următori.
În cazul altor afecţiuni, rezultatele sunt mai puţin concludente, totuşi interesante ca bază pentru cercetări viitoare, care să clarifice rolul muzicii în terapia acestor afecţiuni.

De pildă, există studii care sugerează că muzica poate fi benefică pacienţilor cu afecţiuni cardiovasculare; anumite melodii au ca efect scăderea tensiunii arteriale, a frecvenţei bătăilor inimii şi reducerea stării de anxietate. Ar fi nevoie de multe alte investigaţii şi date solide pentru a trage o concluzie care să nu poată fi contestată, dar această legătură merită categoric investigată, dată fiind incidenţa tot mai mare a afecţiunilor cardiovasculare în lumea noastră modernă.

S-a vorbit mult despre aşa-numitul "efect Mozart" - faptul că a asculta muzica acestui compozitor are efecte pozitive asupra percepţiei spaţiale, asupra memoriei şi capacităţii de învăţare: s-a spus chiar că expunerea la această muzică ar creşte coeficientul de inteligenţă şi ar stimula dezvoltarea mentală. Deşi foarte atrăgătoare din perspectiva educaţiei, aceste ultime ipoteze n-au putut fi, totuşi, confirmate.

În sfera mai îngustă a terapiei prin muzică, un studiu realizat în 1998 şi un altul datând din 2001 au explorat influenţa muzicii asupra epilepsiei. Autorii unuia dintre aceste studii susţin că ascultarea Sonatei pentru două piane în re major de Mozart reduce activitatea epileptiformă în anumite regiuni ale creierului (chiar şi în cazul unor pacienţi aflaţi în comă). Au fost testate multe piese muzicale şi, în afară de menţionata sonată a lui Mozart, o singură altă bucată a avut efecte asemănătoare (descreşterea activităţii epileptiforme cerebrale): o piesă numită Acroyali, elaborată de compozitorul grec Yanni şi căreia experţii îi găsesc asemănări cu Sonata pentru două piane în re major în ceea ce priveşte unele caracteristici ale tempoului şi ale liniei melodice şi armonice, deşi, pentru profani, cele două compoziţii nu par să aibă prea multe în comun.
(Se desprinde de aici una dintre marile dificultăţi ale meloterapiei: alegerea muzicii potrivite, dintre sutele de mii de posibilităţi existente; asta arată cât de util e ajutorul unui specialist în terapie muzicală, care trebuie să aibă totodată cunoştinţe solide de muzică, de psihologie, de medicină şi, probabil, şi un soi de intuiţie greu de caracterizat în termeni ştiinţifici, care să-l călăuzească în alegerea muzicii potrivite. E foarte greu, ceea ce explică, probabil, de ce sunt atât de puţini specialişti în acest domeniu.)

Un domeniu aparte al utilizării muzicii îl constituie îngrijirile paliative - cele menite nu să vindece, ci doar să aline suferinţa asociată cu boala. În acest punct, unii autori semnalează o distincţie interesantă între societatea de tip occidental şi ţările Africii, de pildă; în acestea din urmă, îngrijiri paliative - ce includ şi muzica - sunt oferite adesea pacienţilor chiar de la începutul tratamentului, chiar în cazul bolilor vindecabile, în vreme ce în Occident tratamentele paliative sunt instituite, în general, în cazul bolilor incurabile, pentru a uşura suferinţele, atunci când nu mai există nicio speranţă de vindecare.

Chiar şi aşa, muzica poate, după unii terapeuţi, să fie de folos: un anumit gen de muzică lină, însoţind stingerea treptată a vieţii trupului, poate induce o stare de linişte, de seninătate, ce face mai uşoară trecerea spre nefiinţă.

Specialista americană Donalyn Gross, un expert recunoscut în domeniul îngrijirilor paliative asociate cu sfârşitul vieţii şi, totodată, muzician, a realizat, în urmă cu câţiva ani, un album intitulat Music for the dying - ale cărui "cântece" non-melodice, compuse din sunete de harpă , liniştitoare şi eterice, îmblânzesc parcă apropierea morţii.

Dar, până la tristeţea ultimelor zile, muzica poate face foarte mult pentru cei care încă mai au destul de trăit, dar suferă de pe urma unei deteriorări momentane a capacităţilor lor vitale. Terapia prin muzică a fost experimentată - şi, adesea, şi-a dovedit utilitatea - în recuperarea motorie, în ajutarea celor ce suferă de leziuni cerebrale ori de maladiile Alzheimer şi Parkinson, în stimularea dezvoltării copiilor cu dizabilităţi şi a celor autişti, în ameliorarea coordonării mişcărilor şi îmbunătăţirea comunicării la adulţi şi copii cu întârzieri în dezvoltare - de pildă cei ce suferă de sindromul Down…
Limbaj universal, capabil să transceandă barierele culturale, infinit adaptabil unor moduri de utilizare personalizate, în funcţie de pacient şi boală, muzica e abia la începutul carierei sale de mijloc terapeutic. Sau, poate, o regăsim acum, o redescoperim, după ce am uitat-o decenii de-a rândul, luaţi de valul reclamelor care ne promit să ne scape repede de orice - de la dureri de încheieturi până la dureri ale sufletului.

Oricum, există aici un câmp fertil pentru cercetări aprofundate, care să desluşească legătura subtilă dintre sunete şi organismul uman, legătură misterioasă, căreia îi constatăm uneori efectele, fără a ne explica şi cauzele, dar care există şi acţionează - spre binele nostru, dacă învăţăm cum să o folosim.


(preluat de pe www.descopera.ro)

Sursa de informaţie necenzurată - internetul

http://www.infoalternative.net/

Soluţii pentru viitor:

mai multe aici.

Zboara cu ajutorul apei!

La mijlocul lui februarie a fost lansat JetLev-Flyer, un revolutionar prototip de aparat de zbor personal de tip jetpack care este propulsat cu ajutorul apei.

From Conscious Evolution to Practical Solutions

http://www.2012timeforchange.com/

Democratie reala ACUM

Demonstranti Spania 15 Mai. E democratie???

Pictor de seama - China

Turnul astrologic din Praga - 600 de ani

Romanii au mai mult talent ...

Vezi mai multe din Emisiuni TV pe 220.ro

Artificial Intelligence: AI (2001)

Artificial Intelligence: AI (2001) - IMDb

Ce mai ascult...

RMNRelax Radio - Chillout, Lounge, Relax, Ambiente

În loc de cafeaua de dimineaţă...

Vezi mai multe din Animale pe 220.ro

Instinct de mama

Vezi mai multe din Animale pe 220.ro

Ce posturi radio mai ascult?

Radio Republika Verde

Not alone

Ce este atat de speriat sa intelegem ca nu suntem singuri? Nu are cum, prin aplicarea legii probabilitatii, sa fim singurele fiinte inteligente din univers. De ce ne e frica ? De noi insine. E chiar asa greu sa acceptam ca nimic nu este la intamplare si ca facem parte din Marele Mecanism? Si ca suntem atat de mici si neinsemnati... si totusi atat de importanti !
2011 Crop Circle Season

BIG BANG BIG BOOM - the new wall-painted animation by BLU

BIG BANG BIG BOOM - the new wall-painted animation by BLU from blu on Vimeo.